Bărbaţi care urăsc femeile – Stieg Larsson
Dacă suedezii ar avea şi ei personaje publice „ de inestimabilă valoare”, precum Dan Diaconescu sau, cel puţin, o televiziune respectabilă precum Otv-ul, o asemenea carte indecent de bună nu ar fi scăpat la tipar.
Cu siguranţă cei care mai intră din când în când într-o librărie (şi hai ca aţi intrat destul de mulţi având în vedere că de vreo lună a început şcoala) sau cel puţin mai aruncă un ochi peste rafturile cu cărţi de la Kaufland au remarcat între nelipsita colecţie Amurg şi masonii lui Brown apariţia unei serii de trei cărămizi negre de la editura Trei. Este vorba de trilogia Millennium, al cărei autor este un jurnalist suedez pe nume Stieg Larsson, care a apucat să-şi predea cele 1935 de pagini editorului său, cu puţin timp înainte de a muri pe neaşteptate în 2004. Bărbaţi care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul şi Castelul din nori s-a sfărâmat sunt titlurile celor trei romane care au cauzat un adevărat fenomen editorial, în ţările nordice rivalizând cu vânzările Bibliei.
În acest prim roman al trilogiei, Mikael Blomkvist, un jurnalist ajuns bătaie de joc în propria breaslă, pentru că ar fi calomniat un om de afaceri foarte influent, este angajat de către un anume domn Henrik Vanger, care îi cumpără un an din viaţă pentru a scormoni în trecutul familiei sale şi pentru a investiga dispariţia unei tinere Elodii, nepoata acestuia, Harriet. După cum ajunge să concluzioneze şi Mikael, „orice familie are un schelet în dulap, însă clanul Vanger are un adevărat cimitir”. Pe de altă parte, tânăra Lisbeth Salander în vârstă de 24 de ani este un hacker abil şi dotat cu o inteligenţă extradordinară, pe care comportamentul său însă a făcut ca societatea să o privească precum o debilă mintal şi să o trateze ca atare. Întâlnirea celor doi este crucială pentru rezolvarea cazului familiei Vanger. De la corupţie la nazişti şi psihopaţi, romanul ăsta are de toate, însă ceea ce îl face o lectură foarte captivantă este şi stilul jurnalistic în care este scris, foarte sec, clar şi concis, fără înflorituri de natură stilistică. Trebuie recunoscut faptul că Stieg Larsson este un maestru al suspansului şi un geniu al intrigii.
Deşi aparţine categoriei romanelor poliţiste, e o carte scrisă cu foarte mult bun simţ. Scenele de violenţă şi de sex sunt descrise cumpătat, nu ţi se bagă sub nas atrocităţi detaliate în aceeaşi măsură în care nimic nu este voalat cu pudoare. Lucrurile sunt spuse pe nume, însă în limita bunului simţ şi fără vreo urmă de exces.
Nu în ultimul rând trebuie adăugat că face parte din acea categorie de cărţi care, odată deschise nu le mai poţi lăsa din mână până la deznodământ. Răsturnările de situaţie sunt prezente la fiecare pas, te avânţi mai lacom în lectură odată cu apropierea de răspuns.
Pe scurt, este o invitaţie în lumea celor care „nu sunt decât nişte javre care urăsc femeile”.
