Parabola orbilor

Eseu despre orbire – Jose Saramago

Pe Saramago, un scriitor extraordinar de altfel, l-am descoperit în mod întâmplător. La fel ca orice cinefil care se respectă, am HBO. Blindness, un film destul de bun, chiar reuşit faţă de multe alte ecranizări după romane, urmăreşte şi transmite destul de exact mesajul cărţii.

Pentru cei curioşi: http://www.imdb.com/title/tt0861689/

Cum credeţi că ar arată lumea dacă într-o zi, toţi oamenii ar începe să orbească, unul câte unul? Un om aşteaptă cu maşina la semafor şi brusc nu mai are în faţa ochilor decât o mare de alb, ca şi cum ar înota în lapte. Orbirea se răspândeşte precum o boală, ia naştere o adevărată epidemie. Minţile luminate de la conducere consideră că cel mai înţelept este să îndeşi toţi orbii undeva şi să aştepţi să moară. Închişi într-un spital de nebuni abandonat, orbii se „văd” nevoiţi să supravieţuiască pe cont propriu.

O singură femeie, cunoscută pe parcursul întregului roman ca soţia medicului, din motive necunoscute, nu împărtăşeşte soarta celorlalţi orbi. Păstrându-şi vederea, ea este condamnată să privească ororile acestei lumi înecată în alb şi în durere. Alte personaje sunt primul orb - un domn oarecare -, fata cu ochelari negrii – o femeie de moravuri uşoare -, medicul oftalmolog – orb şi el, la fel ca restul, este cel care invocă necesitatea civilizaţiei, predică în mod repetat alături de soţia sa importanţa de a-şi păstra obiceiurile de oameni, de a nu deveni cu toţii animale.

Tabloul rezultat este, după cum îl numeşte însuşi autorul, un imago mundi, numai într-o lume de orbi lucrurile pot fi ceea ce sunt cu adevărat.

Nu este iertat nimic, nu este neglijat nici cel mai neînsemnat aspect al situaţiei mizerabile în care se află orbii. Saramago ţi se adresează direct, îţi spune cu talentul său extraordinar de povestitor, fără a vreo încercare de a face lucrurile mai roz, povestea acestor nefericiţi prin care se răsfrânge imaginea unei lumi agonizând, urlând, zbătându-se.

De astă dată, expresia pesimismul unui scriitor al Portugaliei nu se manifestă prin obişnuitul lirism melancolic ce ne caracterizează. Va fi crudă, descărnată, nici măcar stilul nu-i va îmblânzi duritatea. Romanul nu va vărsa lacrimi pentru suferinţele personajelor inventate, ci va ţipa în faţa acestei interminabile şi absurde dureri a lumii. – Jose Saramago

The Original Big Brother

O mie nouă sute optzeci şi patru – George Orwell

Nu uita, Fratele cel Mare este cu ochii pe tine. Nu îţi ratează nici măcar o respiraţie. Clipă de clipă, 24 de ore din 24. Fii cuminte, crimăstop.

Bun venit în Oceania, Anno Domini 1984. Armata Oceaniei e aliată cu Estasia în războiul contra Eurasiei… sau oare e aliată cu Eurasia contra Estasiei? Nu contează, ia-ţi un scaun şi pregăteşte-te pentru Cele Două Minute zilnice de Ură. Apropo, te-ai prezentat la ultima manifestaţie a Ligii Tineretului Anti-Sex?

Ţine minte : RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANŢA ESTE PUTERE

Iar Fratele cel Mare este mereu cu ochii pe tine.

Exemplele ar putea contiuna cu uşurinţă. În romanul său, O mie nouă sute optzeci şi patru, scris în 1948, Orwell prezintă un scenariu de coşmar la nivel mondial, o utopie negativă, o lume aflată pe autostrada sa proprie spre iad, într-o continuă şi constantă decădere şi constrângere. Conceptele de individ, libertate, plăcere au fost abolite şi poartă toate acealaşi nume din Nouvorbă : crimăgândire. Fericiţi cei săraci cu duhul, căci ei au moştenit pământul. Winston Smith, cetăţean de altfel, responsabil, comite păcatul capital, crimăgândeşte. De parcă nu ar fi fost suficient, nefericitul ăsta de Winston încalcă de asemenea şi restul legilor, printre care şi sexcrima (presupun că termenul e destul de clar) şi merge până la capăt cu Poliţia Gândirii pe urme.

Ai fi uimit să vezi cât de maleabil e trecutul… şi cât de maleabilă poate fi mintea umană… Nouvorba este o limbă care îşi reduce vocabularul treptat, cu scopul final de a face imposibilă folosirea intelectului prin lipsa unor cuvinte indispensabile pentru formularea unei idei.

Până la urmă, ce este libertatea ? În ce constă ea ? Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru. Dacă ţi se recunoaşte asta, celelalte vin de la sine.

Cartea devine înfricoşătoare pe măsură ce, inevitabil, o compari cu realitatea. Pură coincidenţă, nu-i aşa? Nicio şansă de a se ajunge la asemenea atrocităţi, şi totuşi…

Profită de ocazie, tu, nefericit prol, acum cât încă mai poţi şi crimăgândeşte în linişte! Cine ştie, poate mâine Poliţia Gândirii îţi va bate la uşă… şi ai face bine să nu fi găsit cu cartea asta în mână…

Despre javre care urăsc femeile

Bărbaţi care urăsc femeile – Stieg Larsson

Dacă suedezii ar avea şi ei personaje publice „ de inestimabilă valoare”, precum Dan Diaconescu sau, cel puţin, o televiziune respectabilă precum Otv-ul, o asemenea carte indecent de bună nu ar fi scăpat la tipar.

Cu siguranţă cei care mai intră din când în când într-o librărie (şi hai ca aţi intrat destul de mulţi având în vedere că de vreo lună a început şcoala) sau cel puţin mai aruncă un ochi peste rafturile cu cărţi de la Kaufland au remarcat între nelipsita colecţie Amurg şi masonii lui Brown apariţia unei serii de trei cărămizi negre de la editura Trei. Este vorba de trilogia Millennium, al cărei autor este un jurnalist suedez pe nume Stieg Larsson, care a apucat să-şi predea cele 1935 de pagini editorului său, cu puţin timp înainte de a muri pe neaşteptate în 2004. Bărbaţi care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul şi Castelul din nori s-a sfărâmat sunt titlurile celor trei romane care au cauzat un adevărat fenomen editorial, în ţările nordice rivalizând cu vânzările Bibliei.

În acest prim roman al trilogiei, Mikael Blomkvist, un jurnalist ajuns bătaie de joc în propria breaslă, pentru că ar fi calomniat un om de afaceri foarte influent, este angajat de către un anume domn Henrik Vanger, care îi cumpără un an din viaţă pentru a scormoni în trecutul familiei sale şi pentru a investiga dispariţia unei tinere Elodii, nepoata acestuia, Harriet. După cum ajunge să concluzioneze şi Mikael, „orice familie are un schelet în dulap, însă clanul Vanger are un adevărat cimitir”. Pe de altă parte, tânăra Lisbeth Salander în vârstă de 24 de ani este un hacker abil şi dotat cu o inteligenţă extradordinară, pe care comportamentul său însă a făcut ca societatea să o privească precum o debilă mintal şi să o trateze ca atare. Întâlnirea celor doi este crucială pentru rezolvarea cazului familiei Vanger. De la corupţie la nazişti şi psihopaţi, romanul ăsta are de toate, însă ceea ce îl face o lectură foarte captivantă este şi stilul jurnalistic în care este scris, foarte sec, clar şi concis, fără înflorituri de natură stilistică. Trebuie recunoscut faptul că Stieg Larsson este un maestru al suspansului şi un geniu al intrigii.

Deşi aparţine categoriei romanelor poliţiste, e o carte scrisă cu foarte mult bun simţ. Scenele de violenţă şi de sex sunt descrise cumpătat, nu ţi se bagă sub nas atrocităţi detaliate în aceeaşi măsură în care nimic nu este voalat cu pudoare. Lucrurile sunt spuse pe nume, însă în limita bunului simţ şi fără vreo urmă de exces.

Nu în ultimul rând trebuie adăugat că face parte din acea categorie de cărţi care, odată deschise nu le mai poţi lăsa din mână până la deznodământ. Răsturnările de situaţie sunt prezente la fiecare pas, te avânţi mai lacom în lectură odată cu apropierea de răspuns.

Pe scurt, este o invitaţie în lumea celor care „nu sunt decât nişte javre care urăsc femeile”.