Parabola orbilor

Eseu despre orbire – Jose Saramago

Pe Saramago, un scriitor extraordinar de altfel, l-am descoperit în mod întâmplător. La fel ca orice cinefil care se respectă, am HBO. Blindness, un film destul de bun, chiar reuşit faţă de multe alte ecranizări după romane, urmăreşte şi transmite destul de exact mesajul cărţii.

Pentru cei curioşi: http://www.imdb.com/title/tt0861689/

Cum credeţi că ar arată lumea dacă într-o zi, toţi oamenii ar începe să orbească, unul câte unul? Un om aşteaptă cu maşina la semafor şi brusc nu mai are în faţa ochilor decât o mare de alb, ca şi cum ar înota în lapte. Orbirea se răspândeşte precum o boală, ia naştere o adevărată epidemie. Minţile luminate de la conducere consideră că cel mai înţelept este să îndeşi toţi orbii undeva şi să aştepţi să moară. Închişi într-un spital de nebuni abandonat, orbii se „văd” nevoiţi să supravieţuiască pe cont propriu.

O singură femeie, cunoscută pe parcursul întregului roman ca soţia medicului, din motive necunoscute, nu împărtăşeşte soarta celorlalţi orbi. Păstrându-şi vederea, ea este condamnată să privească ororile acestei lumi înecată în alb şi în durere. Alte personaje sunt primul orb - un domn oarecare -, fata cu ochelari negrii – o femeie de moravuri uşoare -, medicul oftalmolog – orb şi el, la fel ca restul, este cel care invocă necesitatea civilizaţiei, predică în mod repetat alături de soţia sa importanţa de a-şi păstra obiceiurile de oameni, de a nu deveni cu toţii animale.

Tabloul rezultat este, după cum îl numeşte însuşi autorul, un imago mundi, numai într-o lume de orbi lucrurile pot fi ceea ce sunt cu adevărat.

Nu este iertat nimic, nu este neglijat nici cel mai neînsemnat aspect al situaţiei mizerabile în care se află orbii. Saramago ţi se adresează direct, îţi spune cu talentul său extraordinar de povestitor, fără a vreo încercare de a face lucrurile mai roz, povestea acestor nefericiţi prin care se răsfrânge imaginea unei lumi agonizând, urlând, zbătându-se.

De astă dată, expresia pesimismul unui scriitor al Portugaliei nu se manifestă prin obişnuitul lirism melancolic ce ne caracterizează. Va fi crudă, descărnată, nici măcar stilul nu-i va îmblânzi duritatea. Romanul nu va vărsa lacrimi pentru suferinţele personajelor inventate, ci va ţipa în faţa acestei interminabile şi absurde dureri a lumii. – Jose Saramago