Parabola orbilor

Eseu despre orbire – Jose Saramago

Pe Saramago, un scriitor extraordinar de altfel, l-am descoperit în mod întâmplător. La fel ca orice cinefil care se respectă, am HBO. Blindness, un film destul de bun, chiar reuşit faţă de multe alte ecranizări după romane, urmăreşte şi transmite destul de exact mesajul cărţii.

Pentru cei curioşi: http://www.imdb.com/title/tt0861689/

Cum credeţi că ar arată lumea dacă într-o zi, toţi oamenii ar începe să orbească, unul câte unul? Un om aşteaptă cu maşina la semafor şi brusc nu mai are în faţa ochilor decât o mare de alb, ca şi cum ar înota în lapte. Orbirea se răspândeşte precum o boală, ia naştere o adevărată epidemie. Minţile luminate de la conducere consideră că cel mai înţelept este să îndeşi toţi orbii undeva şi să aştepţi să moară. Închişi într-un spital de nebuni abandonat, orbii se „văd” nevoiţi să supravieţuiască pe cont propriu.

O singură femeie, cunoscută pe parcursul întregului roman ca soţia medicului, din motive necunoscute, nu împărtăşeşte soarta celorlalţi orbi. Păstrându-şi vederea, ea este condamnată să privească ororile acestei lumi înecată în alb şi în durere. Alte personaje sunt primul orb - un domn oarecare -, fata cu ochelari negrii – o femeie de moravuri uşoare -, medicul oftalmolog – orb şi el, la fel ca restul, este cel care invocă necesitatea civilizaţiei, predică în mod repetat alături de soţia sa importanţa de a-şi păstra obiceiurile de oameni, de a nu deveni cu toţii animale.

Tabloul rezultat este, după cum îl numeşte însuşi autorul, un imago mundi, numai într-o lume de orbi lucrurile pot fi ceea ce sunt cu adevărat.

Nu este iertat nimic, nu este neglijat nici cel mai neînsemnat aspect al situaţiei mizerabile în care se află orbii. Saramago ţi se adresează direct, îţi spune cu talentul său extraordinar de povestitor, fără a vreo încercare de a face lucrurile mai roz, povestea acestor nefericiţi prin care se răsfrânge imaginea unei lumi agonizând, urlând, zbătându-se.

De astă dată, expresia pesimismul unui scriitor al Portugaliei nu se manifestă prin obişnuitul lirism melancolic ce ne caracterizează. Va fi crudă, descărnată, nici măcar stilul nu-i va îmblânzi duritatea. Romanul nu va vărsa lacrimi pentru suferinţele personajelor inventate, ci va ţipa în faţa acestei interminabile şi absurde dureri a lumii. – Jose Saramago

I see dumb people (probabil episodul 1)

Dracii mei, simt nevoia sa va relatez ultimele peripetii ale Eului Liric...

Eului Liric ii place romana. Ii place atat de mult incat nu are nota. Eul Liric n-a avut de lucru, asa ca si-a impuscat somnul intr-o superba dimineata innorata de decembre, s-a inarmat cu pix si guma de mestecat si a pornit plina de bunavointa catre Olimpiada de limba si literatura romana sperand din tot sufletul la un scenariu apocalipctic care va distruge planeta inainte sa se faca de ras. Din pacate extraterestrii isi luasera zi libera si plecasera sa bea o bere pe Marte si sa agate apoi niste gagici cicloape de pe Venus asa ca nimic nu a impiedicat 'buna' desfasurare a 'competitiei'.

Ajung in curtea liceului si, fatalitate, curtea plina de popor, o mare masa fluida de fiinte stiutoare de romana. Imi repetam aproape obsesisv: Blend in, blend in... just blend in... Numai intelectuali pe acolo, se vedea de la o posta ca citisera toti operele complete ale lui Emil Cioran si ca se despartisera cu greu de tezele privind lirica blagiana la care lucrau doar pentru a fi azi aici, la concursul care va stabili care sunt cei mai literati din acest marunt oras. Le remarc in multime pe BugheaChicks si ma alatur lor. Cel putin stiu ca nu sunt singura in umilinta mea. Totusi, fatalitate! Lipsesc cu desavarsire EmoKids, se pare ca ne-au abandonat in mijlocul furtunii. Ne impacam cu aceasta cruda realitate si ne cautam numele pe lista lui şindlăr in fata careia se afla o alta masa intelectuala. Gasim numele, insa -fatalitate- nu si sala. Hai ca ne descurcam noi, gasim... Si ne avantam in cladirea labirintica (rugandu-ne in sinea noastra sa nu dam de minotaur), ratacind pe coridoarele de-un galben bolnavicios, ca de spital (de boli psihice, avand in vedere circumstantele).

Urcam, coboram, ne invartim pe holuri cu un teribil sentiment de deja-vu. Niste femei de serviciu ne opresc pe un ton cel putin politicos: Voi cine dracu' mai sunteti??? Ce cautati aici?? Aoleeeuuu, ma doare capu', nu va mai suport... In ce sala sunteti? Cum dracu' sa nu scrie sala?? Ia stati aicea!!! Nu plecati nicaieri!
Si stam... si stam... si asteptam... Trec 5 minute, trec 10, 15... Ba, astea nu mai vin, zic, cred ca avem mai multe sanse sa gasim singure sala. Si plecam, ratacind din nou. La un moment dat, pe un culoar oarecare populat cu pustime de gimnaziu (intelectuali totusi) BugheaChicks se opresc in fata unei doamne pe la vreo 40-50 de ani, duc mana la inima - ea face la fel- si -fatalitate- recita teorema lui Pitagora. Eul liric priveste stupefiat, raspunsul vine la fel instant ca un expresso, Am facut multa mate in 5-8. Piticul meu interior se tavaleste pe jos de ras, n-as putea spune exact de ce. Cautam in continuare sala, de data asta cu profa de mate dupa noi. Fatalitate - dam iarasi de femeile de serviciu, imi zic in sinea mea ca de data asta mancam si bataie pentru ca ne-am permis cu atata nesimtire sa venim la acest concurs. Neatente la urarile pe cai bucale si anale la adresa rudelor decedate pe linie materna, o luam la fuga, caci in mod incredibil, dar adevarat vazusem sala rezervata elevilor de liceu.

In sfarsit, gasim sala, ne asezam, respiram usurate, concursul n-a inceput si incepe asteptarea subiectelor. Din nou asteptam...trec 10 minute, mai vine cate un elev ratacit ca si noi... trec 20 de minute, 30... incepem sa ne plictisim... Trebuia sa-mi aduc de citit, zice una dintre BugheaChicks, iar Eul Liric e complet de acord. Trec asa vreo 40 de minute... ma uit in stanga, tipa de langa mine vorbeste singura. OOook...

Suna telefonul. EmoKids s-au ratacit si ele prin liceu si ne vedem nevoite sa plecam in cautarea lor. Pe drum, acum destul de pustiu pentru ca elevii si-au cam gasit salile, ne rugam sa nu dam din nou de femeile de serviciu care de asta cu siguranta ne-ar fi luat la palme. Eul Liric izbucneste in ras, BugheaChicks se uita nedumerite la mine, Sper ca sesizati ridicolul situatiei, zic. Iata-ne la un concurs pentru care n-am invatat nimic, la care stim ca n-o sa facem nimic, umbland dupa niste EmoKids, urmarite de niste femei de serviciu care vor sa ne bata... asta dupa cat am alergat pe coridoarele astea vreo juma' de ora, poate ne ratacim din nou... si vorbele mi se incurca in ras. BugheaChicks rad si ele.

Dupa lupte seculare care au durat vreo ora si ceva iata-ne in clasa, trupa completa, cu tot cu lame si par intins cu placa, guma de mestcat, pixuri si pitici. E de prisos sa mentionez ciorba intelectuala care ne inconjura.
Intra supraveghetoarele... FATALITATE, una e blonda... Doamne! Cu ce am gresit? Se apuca sa ne repartizeze in banci, nu mai am placerea de a sta langa tipa care vorbeste singura. Of, c'est la vie... Operatiunea dureaza, cu tot cu dilemele supraveghetoarelor, vreo alte 30 de minute... Poate ca pana diseara o sa si scriem ceva. Apoi incep sa se imparta foile de examen si -fatalitate- nu sunt suficiente. Aici fac o paranteza: daca pe subiecte scrie compunere de min. 1 pag., apoi eseu de 2 pag., apoi alte exercitii, DE CE TI SE DAU DOAR 4 pagini pe care sa scrii, desi e evident ca pentru un punctaj respectabil trebuie sa ai minim vreo 5?! Bun, sa lasam asta, e doar Eul Liric carcotasa.

Ni se impart foile, ni se impart subiectele, incep intrebarile inteligente: Doaamna, ce scriem la nume?, Doaamnaa, ce e aia unitate de invatamant? Acolo ce scriem? Si nu glumeau... Oook... Oameni de clasa a 9a, a 10a, a 11a... a 12a?! Se presupune ca pana in liceu ai mai fost la concursuri de genul, nu-i asa? Se presupune ca ai un pic de experienta, nu-i asa? ...Sa lasam, sunt carcotasa din nou... Blonda si cealalta supraveghetoare se pun pe semnat/lipit, operatiune care a durat pe tot parcursul celor 3 ore de desfasurare ale concursului pentru ca na, e greu sa-ti scrii numele si semnatura pe vreo 100 de hartii. Pentru a evita viitoare complicatii mi-am indoit singura coltul lucrarii.

Toata lumea in jurul meu cere ciorne, foi de concurs, toti scriu cu nemiluita. Mai mult formal, cere si Eul Liric o ciorna. N-AVEM! Piticul meu interior mai are putin si lesina de ras. Pe fata Eului Liric nu se citeste insa nimic.

In ultimele 10 minute constat ca am nevoie de inca o foaie de concurs, dar tare imi e ca daca o cer mananc si bataie asa ca imi introduc piciorusele, ma ridic si plec.

Nici nu ies bine din clasa si am o criza de ras... Piticul din mine a iesit la suprafata, oamenii se uita lung la mine si se pare ca sunt singura care vede ridicolul situatiei. Probabil sunt luata de nebuna. Mai nebuna decat tipa care vorbea singura!?... Hmm...

Bine zice melodia aia de la Altar:

Bine ai venit in Romania!
La noi s-a inventat prostia
Invata gratuit supravietuirea!

Neah, e doar Eul Liric carcotasa...