Whoa, sunt vreo 2 ani de cand n-am mai dat pe aici. Totusi, e vremea sa sterg praful de pe pixeli si sa vin cu un anunt deosebit de neimportant. Pentru cei care ma citesc de ceva vreme, mai exact pentru fanii mei imaginari, tin sa precizez ca acum ceva timp mi-am dat demisia la Troscinol. Pentru fanii Troscinol, ei bine, am o veste cam proasta: nu cunosc exact ora decesului, dar sa zicem doar ca a intrat in rigor mortis. Insa asta e o alta poveste, demna de a fi incadrata intr-un necrolog, dupa 21 de salve de tun, la o bere bauta in memoriam. Si cine stie, poate ca va mai da semne de viata in viitor, doar ca va continua pe drumul sau propriu, fara asa-zisul 'redactor-sef'.
...Asa ca am revenit la batranul Catharsis si, vesti bune, nu singura. Bullshit proaspat incoming pentru fanii genului. Eul Liric nu e mort, doar s-a mutat.
Sunday, November 18, 2012
Wednesday, November 10, 2010
Parabola orbilor
Eseu despre orbire – Jose Saramago
Pe Saramago, un scriitor extraordinar de altfel, l-am descoperit în mod întâmplător. La fel ca orice cinefil care se respectă, am HBO. Blindness, un film destul de bun, chiar reuşit faţă de multe alte ecranizări după romane, urmăreşte şi transmite destul de exact mesajul cărţii.
Pentru cei curioşi: http://www.imdb.com/title/tt0861689/
Cum credeţi că ar arată lumea dacă într-o zi, toţi oamenii ar începe să orbească, unul câte unul? Un om aşteaptă cu maşina la semafor şi brusc nu mai are în faţa ochilor decât o mare de alb, ca şi cum ar înota în lapte. Orbirea se răspândeşte precum o boală, ia naştere o adevărată epidemie. Minţile luminate de la conducere consideră că cel mai înţelept este să îndeşi toţi orbii undeva şi să aştepţi să moară. Închişi într-un spital de nebuni abandonat, orbii se „văd” nevoiţi să supravieţuiască pe cont propriu.
O singură femeie, cunoscută pe parcursul întregului roman ca soţia medicului, din motive necunoscute, nu împărtăşeşte soarta celorlalţi orbi. Păstrându-şi vederea, ea este condamnată să privească ororile acestei lumi înecată în alb şi în durere. Alte personaje sunt primul orb - un domn oarecare -, fata cu ochelari negrii – o femeie de moravuri uşoare -, medicul oftalmolog – orb şi el, la fel ca restul, este cel care invocă necesitatea civilizaţiei, predică în mod repetat alături de soţia sa importanţa de a-şi păstra obiceiurile de oameni, de a nu deveni cu toţii animale.
Tabloul rezultat este, după cum îl numeşte însuşi autorul, un imago mundi, numai într-o lume de orbi lucrurile pot fi ceea ce sunt cu adevărat.
Nu este iertat nimic, nu este neglijat nici cel mai neînsemnat aspect al situaţiei mizerabile în care se află orbii. Saramago ţi se adresează direct, îţi spune cu talentul său extraordinar de povestitor, fără a vreo încercare de a face lucrurile mai roz, povestea acestor nefericiţi prin care se răsfrânge imaginea unei lumi agonizând, urlând, zbătându-se.
De astă dată, expresia pesimismul unui scriitor al Portugaliei nu se manifestă prin obişnuitul lirism melancolic ce ne caracterizează. Va fi crudă, descărnată, nici măcar stilul nu-i va îmblânzi duritatea. Romanul nu va vărsa lacrimi pentru suferinţele personajelor inventate, ci va ţipa în faţa acestei interminabile şi absurde dureri a lumii. – Jose Saramago
Tuesday, November 2, 2010
The Original Big Brother
O mie nouă sute optzeci şi patru – George Orwell
Nu uita, Fratele cel Mare este cu ochii pe tine. Nu îţi ratează nici măcar o respiraţie. Clipă de clipă, 24 de ore din 24. Fii cuminte, crimăstop.
Bun venit în Oceania, Anno Domini 1984. Armata Oceaniei e aliată cu Estasia în războiul contra Eurasiei… sau oare e aliată cu Eurasia contra Estasiei? Nu contează, ia-ţi un scaun şi pregăteşte-te pentru Cele Două Minute zilnice de Ură. Apropo, te-ai prezentat la ultima manifestaţie a Ligii Tineretului Anti-Sex?
Ţine minte : RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANŢA ESTE PUTERE
Iar Fratele cel Mare este mereu cu ochii pe tine.
Exemplele ar putea contiuna cu uşurinţă. În romanul său, O mie nouă sute optzeci şi patru, scris în 1948, Orwell prezintă un scenariu de coşmar la nivel mondial, o utopie negativă, o lume aflată pe autostrada sa proprie spre iad, într-o continuă şi constantă decădere şi constrângere. Conceptele de individ, libertate, plăcere au fost abolite şi poartă toate acealaşi nume din Nouvorbă : crimăgândire. Fericiţi cei săraci cu duhul, căci ei au moştenit pământul. Winston Smith, cetăţean de altfel, responsabil, comite păcatul capital, crimăgândeşte. De parcă nu ar fi fost suficient, nefericitul ăsta de Winston încalcă de asemenea şi restul legilor, printre care şi sexcrima (presupun că termenul e destul de clar) şi merge până la capăt cu Poliţia Gândirii pe urme.
Ai fi uimit să vezi cât de maleabil e trecutul… şi cât de maleabilă poate fi mintea umană… Nouvorba este o limbă care îşi reduce vocabularul treptat, cu scopul final de a face imposibilă folosirea intelectului prin lipsa unor cuvinte indispensabile pentru formularea unei idei.
Până la urmă, ce este libertatea ? În ce constă ea ? Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru. Dacă ţi se recunoaşte asta, celelalte vin de la sine.
Cartea devine înfricoşătoare pe măsură ce, inevitabil, o compari cu realitatea. Pură coincidenţă, nu-i aşa? Nicio şansă de a se ajunge la asemenea atrocităţi, şi totuşi…
Profită de ocazie, tu, nefericit prol, acum cât încă mai poţi şi crimăgândeşte în linişte! Cine ştie, poate mâine Poliţia Gândirii îţi va bate la uşă… şi ai face bine să nu fi găsit cu cartea asta în mână…
Sunday, October 10, 2010
Despre javre care urăsc femeile
Bărbaţi care urăsc femeile – Stieg Larsson
Dacă suedezii ar avea şi ei personaje publice „ de inestimabilă valoare”, precum Dan Diaconescu sau, cel puţin, o televiziune respectabilă precum Otv-ul, o asemenea carte indecent de bună nu ar fi scăpat la tipar.
Cu siguranţă cei care mai intră din când în când într-o librărie (şi hai ca aţi intrat destul de mulţi având în vedere că de vreo lună a început şcoala) sau cel puţin mai aruncă un ochi peste rafturile cu cărţi de la Kaufland au remarcat între nelipsita colecţie Amurg şi masonii lui Brown apariţia unei serii de trei cărămizi negre de la editura Trei. Este vorba de trilogia Millennium, al cărei autor este un jurnalist suedez pe nume Stieg Larsson, care a apucat să-şi predea cele 1935 de pagini editorului său, cu puţin timp înainte de a muri pe neaşteptate în 2004. Bărbaţi care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul şi Castelul din nori s-a sfărâmat sunt titlurile celor trei romane care au cauzat un adevărat fenomen editorial, în ţările nordice rivalizând cu vânzările Bibliei.
În acest prim roman al trilogiei, Mikael Blomkvist, un jurnalist ajuns bătaie de joc în propria breaslă, pentru că ar fi calomniat un om de afaceri foarte influent, este angajat de către un anume domn Henrik Vanger, care îi cumpără un an din viaţă pentru a scormoni în trecutul familiei sale şi pentru a investiga dispariţia unei tinere Elodii, nepoata acestuia, Harriet. După cum ajunge să concluzioneze şi Mikael, „orice familie are un schelet în dulap, însă clanul Vanger are un adevărat cimitir”. Pe de altă parte, tânăra Lisbeth Salander în vârstă de 24 de ani este un hacker abil şi dotat cu o inteligenţă extradordinară, pe care comportamentul său însă a făcut ca societatea să o privească precum o debilă mintal şi să o trateze ca atare. Întâlnirea celor doi este crucială pentru rezolvarea cazului familiei Vanger. De la corupţie la nazişti şi psihopaţi, romanul ăsta are de toate, însă ceea ce îl face o lectură foarte captivantă este şi stilul jurnalistic în care este scris, foarte sec, clar şi concis, fără înflorituri de natură stilistică. Trebuie recunoscut faptul că Stieg Larsson este un maestru al suspansului şi un geniu al intrigii.
Deşi aparţine categoriei romanelor poliţiste, e o carte scrisă cu foarte mult bun simţ. Scenele de violenţă şi de sex sunt descrise cumpătat, nu ţi se bagă sub nas atrocităţi detaliate în aceeaşi măsură în care nimic nu este voalat cu pudoare. Lucrurile sunt spuse pe nume, însă în limita bunului simţ şi fără vreo urmă de exces.
Nu în ultimul rând trebuie adăugat că face parte din acea categorie de cărţi care, odată deschise nu le mai poţi lăsa din mână până la deznodământ. Răsturnările de situaţie sunt prezente la fiecare pas, te avânţi mai lacom în lectură odată cu apropierea de răspuns.
Pe scurt, este o invitaţie în lumea celor care „nu sunt decât nişte javre care urăsc femeile”.
Wednesday, December 16, 2009
I see dumb people (probabil episodul 1)
Dracii mei, simt nevoia sa va relatez ultimele peripetii ale Eului Liric...
Eului Liric ii place romana. Ii place atat de mult incat nu are nota. Eul Liric n-a avut de lucru, asa ca si-a impuscat somnul intr-o superba dimineata innorata de decembre, s-a inarmat cu pix si guma de mestecat si a pornit plina de bunavointa catre Olimpiada de limba si literatura romana sperand din tot sufletul la un scenariu apocalipctic care va distruge planeta inainte sa se faca de ras. Din pacate extraterestrii isi luasera zi libera si plecasera sa bea o bere pe Marte si sa agate apoi niste gagici cicloape de pe Venus asa ca nimic nu a impiedicat 'buna' desfasurare a 'competitiei'.
Ajung in curtea liceului si, fatalitate, curtea plina de popor, o mare masa fluida de fiinte stiutoare de romana. Imi repetam aproape obsesisv: Blend in, blend in... just blend in... Numai intelectuali pe acolo, se vedea de la o posta ca citisera toti operele complete ale lui Emil Cioran si ca se despartisera cu greu de tezele privind lirica blagiana la care lucrau doar pentru a fi azi aici, la concursul care va stabili care sunt cei mai literati din acest marunt oras. Le remarc in multime pe BugheaChicks si ma alatur lor. Cel putin stiu ca nu sunt singura in umilinta mea. Totusi, fatalitate! Lipsesc cu desavarsire EmoKids, se pare ca ne-au abandonat in mijlocul furtunii. Ne impacam cu aceasta cruda realitate si ne cautam numele pe lista lui şindlăr in fata careia se afla o alta masa intelectuala. Gasim numele, insa -fatalitate- nu si sala. Hai ca ne descurcam noi, gasim... Si ne avantam in cladirea labirintica (rugandu-ne in sinea noastra sa nu dam de minotaur), ratacind pe coridoarele de-un galben bolnavicios, ca de spital (de boli psihice, avand in vedere circumstantele).
Urcam, coboram, ne invartim pe holuri cu un teribil sentiment de deja-vu. Niste femei de serviciu ne opresc pe un ton cel putin politicos: Voi cine dracu' mai sunteti??? Ce cautati aici?? Aoleeeuuu, ma doare capu', nu va mai suport... In ce sala sunteti? Cum dracu' sa nu scrie sala?? Ia stati aicea!!! Nu plecati nicaieri!
Si stam... si stam... si asteptam... Trec 5 minute, trec 10, 15... Ba, astea nu mai vin, zic, cred ca avem mai multe sanse sa gasim singure sala. Si plecam, ratacind din nou. La un moment dat, pe un culoar oarecare populat cu pustime de gimnaziu (intelectuali totusi) BugheaChicks se opresc in fata unei doamne pe la vreo 40-50 de ani, duc mana la inima - ea face la fel- si -fatalitate- recita teorema lui Pitagora. Eul liric priveste stupefiat, raspunsul vine la fel instant ca un expresso, Am facut multa mate in 5-8. Piticul meu interior se tavaleste pe jos de ras, n-as putea spune exact de ce. Cautam in continuare sala, de data asta cu profa de mate dupa noi. Fatalitate - dam iarasi de femeile de serviciu, imi zic in sinea mea ca de data asta mancam si bataie pentru ca ne-am permis cu atata nesimtire sa venim la acest concurs. Neatente la urarile pe cai bucale si anale la adresa rudelor decedate pe linie materna, o luam la fuga, caci in mod incredibil, dar adevarat vazusem sala rezervata elevilor de liceu.
In sfarsit, gasim sala, ne asezam, respiram usurate, concursul n-a inceput si incepe asteptarea subiectelor. Din nou asteptam...trec 10 minute, mai vine cate un elev ratacit ca si noi... trec 20 de minute, 30... incepem sa ne plictisim... Trebuia sa-mi aduc de citit, zice una dintre BugheaChicks, iar Eul Liric e complet de acord. Trec asa vreo 40 de minute... ma uit in stanga, tipa de langa mine vorbeste singura. OOook...
Suna telefonul. EmoKids s-au ratacit si ele prin liceu si ne vedem nevoite sa plecam in cautarea lor. Pe drum, acum destul de pustiu pentru ca elevii si-au cam gasit salile, ne rugam sa nu dam din nou de femeile de serviciu care de asta cu siguranta ne-ar fi luat la palme. Eul Liric izbucneste in ras, BugheaChicks se uita nedumerite la mine, Sper ca sesizati ridicolul situatiei, zic. Iata-ne la un concurs pentru care n-am invatat nimic, la care stim ca n-o sa facem nimic, umbland dupa niste EmoKids, urmarite de niste femei de serviciu care vor sa ne bata... asta dupa cat am alergat pe coridoarele astea vreo juma' de ora, poate ne ratacim din nou... si vorbele mi se incurca in ras. BugheaChicks rad si ele.
Dupa lupte seculare care au durat vreo ora si ceva iata-ne in clasa, trupa completa, cu tot cu lame si par intins cu placa, guma de mestcat, pixuri si pitici. E de prisos sa mentionez ciorba intelectuala care ne inconjura.
Intra supraveghetoarele... FATALITATE, una e blonda... Doamne! Cu ce am gresit? Se apuca sa ne repartizeze in banci, nu mai am placerea de a sta langa tipa care vorbeste singura. Of, c'est la vie... Operatiunea dureaza, cu tot cu dilemele supraveghetoarelor, vreo alte 30 de minute... Poate ca pana diseara o sa si scriem ceva. Apoi incep sa se imparta foile de examen si -fatalitate- nu sunt suficiente. Aici fac o paranteza: daca pe subiecte scrie compunere de min. 1 pag., apoi eseu de 2 pag., apoi alte exercitii, DE CE TI SE DAU DOAR 4 pagini pe care sa scrii, desi e evident ca pentru un punctaj respectabil trebuie sa ai minim vreo 5?! Bun, sa lasam asta, e doar Eul Liric carcotasa.
Ni se impart foile, ni se impart subiectele, incep intrebarile inteligente: Doaamna, ce scriem la nume?, Doaamnaa, ce e aia unitate de invatamant? Acolo ce scriem? Si nu glumeau... Oook... Oameni de clasa a 9a, a 10a, a 11a... a 12a?! Se presupune ca pana in liceu ai mai fost la concursuri de genul, nu-i asa? Se presupune ca ai un pic de experienta, nu-i asa? ...Sa lasam, sunt carcotasa din nou... Blonda si cealalta supraveghetoare se pun pe semnat/lipit, operatiune care a durat pe tot parcursul celor 3 ore de desfasurare ale concursului pentru ca na, e greu sa-ti scrii numele si semnatura pe vreo 100 de hartii. Pentru a evita viitoare complicatii mi-am indoit singura coltul lucrarii.
Toata lumea in jurul meu cere ciorne, foi de concurs, toti scriu cu nemiluita. Mai mult formal, cere si Eul Liric o ciorna. N-AVEM! Piticul meu interior mai are putin si lesina de ras. Pe fata Eului Liric nu se citeste insa nimic.
In ultimele 10 minute constat ca am nevoie de inca o foaie de concurs, dar tare imi e ca daca o cer mananc si bataie asa ca imi introduc piciorusele, ma ridic si plec.
Nici nu ies bine din clasa si am o criza de ras... Piticul din mine a iesit la suprafata, oamenii se uita lung la mine si se pare ca sunt singura care vede ridicolul situatiei. Probabil sunt luata de nebuna. Mai nebuna decat tipa care vorbea singura!?... Hmm...
Bine zice melodia aia de la Altar:
Bine ai venit in Romania!
La noi s-a inventat prostia
Invata gratuit supravietuirea!
Neah, e doar Eul Liric carcotasa...
Eului Liric ii place romana. Ii place atat de mult incat nu are nota. Eul Liric n-a avut de lucru, asa ca si-a impuscat somnul intr-o superba dimineata innorata de decembre, s-a inarmat cu pix si guma de mestecat si a pornit plina de bunavointa catre Olimpiada de limba si literatura romana sperand din tot sufletul la un scenariu apocalipctic care va distruge planeta inainte sa se faca de ras. Din pacate extraterestrii isi luasera zi libera si plecasera sa bea o bere pe Marte si sa agate apoi niste gagici cicloape de pe Venus asa ca nimic nu a impiedicat 'buna' desfasurare a 'competitiei'.
Ajung in curtea liceului si, fatalitate, curtea plina de popor, o mare masa fluida de fiinte stiutoare de romana. Imi repetam aproape obsesisv: Blend in, blend in... just blend in... Numai intelectuali pe acolo, se vedea de la o posta ca citisera toti operele complete ale lui Emil Cioran si ca se despartisera cu greu de tezele privind lirica blagiana la care lucrau doar pentru a fi azi aici, la concursul care va stabili care sunt cei mai literati din acest marunt oras. Le remarc in multime pe BugheaChicks si ma alatur lor. Cel putin stiu ca nu sunt singura in umilinta mea. Totusi, fatalitate! Lipsesc cu desavarsire EmoKids, se pare ca ne-au abandonat in mijlocul furtunii. Ne impacam cu aceasta cruda realitate si ne cautam numele pe lista lui şindlăr in fata careia se afla o alta masa intelectuala. Gasim numele, insa -fatalitate- nu si sala. Hai ca ne descurcam noi, gasim... Si ne avantam in cladirea labirintica (rugandu-ne in sinea noastra sa nu dam de minotaur), ratacind pe coridoarele de-un galben bolnavicios, ca de spital (de boli psihice, avand in vedere circumstantele).
Urcam, coboram, ne invartim pe holuri cu un teribil sentiment de deja-vu. Niste femei de serviciu ne opresc pe un ton cel putin politicos: Voi cine dracu' mai sunteti??? Ce cautati aici?? Aoleeeuuu, ma doare capu', nu va mai suport... In ce sala sunteti? Cum dracu' sa nu scrie sala?? Ia stati aicea!!! Nu plecati nicaieri!
Si stam... si stam... si asteptam... Trec 5 minute, trec 10, 15... Ba, astea nu mai vin, zic, cred ca avem mai multe sanse sa gasim singure sala. Si plecam, ratacind din nou. La un moment dat, pe un culoar oarecare populat cu pustime de gimnaziu (intelectuali totusi) BugheaChicks se opresc in fata unei doamne pe la vreo 40-50 de ani, duc mana la inima - ea face la fel- si -fatalitate- recita teorema lui Pitagora. Eul liric priveste stupefiat, raspunsul vine la fel instant ca un expresso, Am facut multa mate in 5-8. Piticul meu interior se tavaleste pe jos de ras, n-as putea spune exact de ce. Cautam in continuare sala, de data asta cu profa de mate dupa noi. Fatalitate - dam iarasi de femeile de serviciu, imi zic in sinea mea ca de data asta mancam si bataie pentru ca ne-am permis cu atata nesimtire sa venim la acest concurs. Neatente la urarile pe cai bucale si anale la adresa rudelor decedate pe linie materna, o luam la fuga, caci in mod incredibil, dar adevarat vazusem sala rezervata elevilor de liceu.
In sfarsit, gasim sala, ne asezam, respiram usurate, concursul n-a inceput si incepe asteptarea subiectelor. Din nou asteptam...trec 10 minute, mai vine cate un elev ratacit ca si noi... trec 20 de minute, 30... incepem sa ne plictisim... Trebuia sa-mi aduc de citit, zice una dintre BugheaChicks, iar Eul Liric e complet de acord. Trec asa vreo 40 de minute... ma uit in stanga, tipa de langa mine vorbeste singura. OOook...
Suna telefonul. EmoKids s-au ratacit si ele prin liceu si ne vedem nevoite sa plecam in cautarea lor. Pe drum, acum destul de pustiu pentru ca elevii si-au cam gasit salile, ne rugam sa nu dam din nou de femeile de serviciu care de asta cu siguranta ne-ar fi luat la palme. Eul Liric izbucneste in ras, BugheaChicks se uita nedumerite la mine, Sper ca sesizati ridicolul situatiei, zic. Iata-ne la un concurs pentru care n-am invatat nimic, la care stim ca n-o sa facem nimic, umbland dupa niste EmoKids, urmarite de niste femei de serviciu care vor sa ne bata... asta dupa cat am alergat pe coridoarele astea vreo juma' de ora, poate ne ratacim din nou... si vorbele mi se incurca in ras. BugheaChicks rad si ele.
Dupa lupte seculare care au durat vreo ora si ceva iata-ne in clasa, trupa completa, cu tot cu lame si par intins cu placa, guma de mestcat, pixuri si pitici. E de prisos sa mentionez ciorba intelectuala care ne inconjura.
Intra supraveghetoarele... FATALITATE, una e blonda... Doamne! Cu ce am gresit? Se apuca sa ne repartizeze in banci, nu mai am placerea de a sta langa tipa care vorbeste singura. Of, c'est la vie... Operatiunea dureaza, cu tot cu dilemele supraveghetoarelor, vreo alte 30 de minute... Poate ca pana diseara o sa si scriem ceva. Apoi incep sa se imparta foile de examen si -fatalitate- nu sunt suficiente. Aici fac o paranteza: daca pe subiecte scrie compunere de min. 1 pag., apoi eseu de 2 pag., apoi alte exercitii, DE CE TI SE DAU DOAR 4 pagini pe care sa scrii, desi e evident ca pentru un punctaj respectabil trebuie sa ai minim vreo 5?! Bun, sa lasam asta, e doar Eul Liric carcotasa.
Ni se impart foile, ni se impart subiectele, incep intrebarile inteligente: Doaamna, ce scriem la nume?, Doaamnaa, ce e aia unitate de invatamant? Acolo ce scriem? Si nu glumeau... Oook... Oameni de clasa a 9a, a 10a, a 11a... a 12a?! Se presupune ca pana in liceu ai mai fost la concursuri de genul, nu-i asa? Se presupune ca ai un pic de experienta, nu-i asa? ...Sa lasam, sunt carcotasa din nou... Blonda si cealalta supraveghetoare se pun pe semnat/lipit, operatiune care a durat pe tot parcursul celor 3 ore de desfasurare ale concursului pentru ca na, e greu sa-ti scrii numele si semnatura pe vreo 100 de hartii. Pentru a evita viitoare complicatii mi-am indoit singura coltul lucrarii.
Toata lumea in jurul meu cere ciorne, foi de concurs, toti scriu cu nemiluita. Mai mult formal, cere si Eul Liric o ciorna. N-AVEM! Piticul meu interior mai are putin si lesina de ras. Pe fata Eului Liric nu se citeste insa nimic.
In ultimele 10 minute constat ca am nevoie de inca o foaie de concurs, dar tare imi e ca daca o cer mananc si bataie asa ca imi introduc piciorusele, ma ridic si plec.
Nici nu ies bine din clasa si am o criza de ras... Piticul din mine a iesit la suprafata, oamenii se uita lung la mine si se pare ca sunt singura care vede ridicolul situatiei. Probabil sunt luata de nebuna. Mai nebuna decat tipa care vorbea singura!?... Hmm...
Bine zice melodia aia de la Altar:
Bine ai venit in Romania!
La noi s-a inventat prostia
Invata gratuit supravietuirea!
Neah, e doar Eul Liric carcotasa...
Monday, September 14, 2009
Sunday, September 6, 2009
Adunarea baaaa!!!
Te-ai saturat sa ti se spuna ca nu esti bun de nimic? Te-ai saturat de etichete? De grupuri? Stii ca esti bun la ceva, dar inca nu stii la ce? Ai ceva in cap si nu stii cum sa-l scoti de acolo? Vrei altceva?? Fa-te cunoscut pana pe 19 septembrie, iesi la lumina si arata-te... fii o pata de culoare intr-o lume gri!!! detalii la
cristina_lazarovici@yahoo.com
sau
psihopata007@yahoo.com
cristina_lazarovici@yahoo.com
sau
psihopata007@yahoo.com
Subscribe to:
Posts (Atom)