Nostalgie

Ştim cu toţii acea zi când vine,

Când vezi o poză

Şi te vezi pe tine,

Dar eşti mort

Şi-o ştii prea bine,

Căci ce e moartea, altceva de nu-i

Drumul ce-ai parcurs

Şi nu-ţi poţi întoarce paşii pe-urmele lui.

Dar cel mai rău e că lumina

În capăt nu-i decât otravă

Şi-o tristă amăgire-a inimii, senina

E răul strâns în mici esenţe

E tuşul literelor sorţii

Izul greşelilor măreţe,

De-a lungul scurtei drumeţii.

Te-nţeapă gândul şi te doare

Când vezi copilul ce-ai uitat

În inocenţa lui cum moare

Cândva măreţ, acum stricat.

Dar nu e decât o oglindă,

Căci nici tu nu o duci mai bine

Ai vrea să-l strigi pe când se plimbă

Te-ar asculta totuşi pe tine?

Ai vrea să-l strigi,

Dar nu te simte.

Să nu îl plângi tu-n ziua-ceea,

Căci amândoi, dar nu-mpreună,

V-aţi rătăcit într-o pădure,

Unul de altul, şi-aţi murit.

Eul Liric