Ştim cu toţii
acea zi când vine,
Când vezi o poză
Şi te vezi pe
tine,
Dar eşti mort
Şi-o ştii prea bine,
Căci ce e
moartea, altceva de nu-i
Drumul ce-ai
parcurs
Şi nu-ţi poţi
întoarce paşii pe-urmele lui.
Dar cel mai rău e
că lumina
În capăt nu-i decât otravă
Şi-o tristă amăgire-a inimii, senina
E răul strâns în mici esenţe
E tuşul literelor sorţii
Izul greşelilor măreţe,
De-a lungul
scurtei drumeţii.
Te-nţeapă gândul
şi te doare
Când vezi copilul
ce-ai uitat
În inocenţa lui
cum moare
Cândva măreţ, acum stricat.
Dar nu e decât o
oglindă,
Căci nici tu nu o
duci mai bine
Ai vrea să-l
strigi pe când se plimbă
Te-ar asculta
totuşi pe tine?
Ai vrea să-l strigi,
Dar nu te simte.
Să nu îl plângi
tu-n ziua-ceea,
Căci amândoi, dar
nu-mpreună,
V-aţi rătăcit
într-o pădure,
Unul de altul,
şi-aţi murit.
Eul Liric
