O să mă prefac...

O să mă prefac a dormi

în speranţa de a păcăli moartea

să treacă pe lângă mine

fără să mă vadă

O să mă prefac a vorbi

în speranţa de a păcăli tăcerea

să treacă pe lângă mine

fără să mă audă

O să mă prefac a lovi

în speranţa de a păcăli durerea

să treacă pe lângă mine

fără să mă atingă

O să mă prefac a iubi

în speranţa de a păcăli demonul

să treacă pe lângă mine

fără să-mi aducă moartea...

Şi dacă nu voi reuşi,

Atunci… o să mă prefac a dormi.

Eul Liric

Cuvinte aberante #9

Iubita mea-i zurlie

şi nubilă,

picioarele ei

au tălpi de felină,

coapsele ei dulci

sunt ca o harpă

din care îngeri picură

ca mierea-n apă.

Dar să-i vezi pântecele

întins şi alb pe oase

ca un cearşeaf

ţinut de mâini pioase

şi bustul ei

e ca un leagăn moale

pe care, în linişte,

să-mi las tâmplele goale.

Umerii ei se dezvelesc

atât de nuzi

când ploaia-i acoperă

cu pruncii ei uzi.

Iar braţele ei

sunt dragi şi furtunoase

terminate-n palme

cu lucruri frumoase.

Zburdă

zâmbind la cotidianul macabru

ca vrabia

zburătăcind pe-un candelabru.

Îi place să i se spună

că e pictoriţă

când ia în mână

o pană gri de porumbiţă

şi-o moaie-n lacrimi

scurse cu rimel

transformând-o rapid

din soaptă-n penel

cu care să-mi picteze

o primăvară

peste toamna

de pe chipul meu spre seară.

Nostalgie

Ştim cu toţii acea zi când vine,

Când vezi o poză

Şi te vezi pe tine,

Dar eşti mort

Şi-o ştii prea bine,

Căci ce e moartea, altceva de nu-i

Drumul ce-ai parcurs

Şi nu-ţi poţi întoarce paşii pe-urmele lui.

Dar cel mai rău e că lumina

În capăt nu-i decât otravă

Şi-o tristă amăgire-a inimii, senina

E răul strâns în mici esenţe

E tuşul literelor sorţii

Izul greşelilor măreţe,

De-a lungul scurtei drumeţii.

Te-nţeapă gândul şi te doare

Când vezi copilul ce-ai uitat

În inocenţa lui cum moare

Cândva măreţ, acum stricat.

Dar nu e decât o oglindă,

Căci nici tu nu o duci mai bine

Ai vrea să-l strigi pe când se plimbă

Te-ar asculta totuşi pe tine?

Ai vrea să-l strigi,

Dar nu te simte.

Să nu îl plângi tu-n ziua-ceea,

Căci amândoi, dar nu-mpreună,

V-aţi rătăcit într-o pădure,

Unul de altul, şi-aţi murit.

Eul Liric

Cuvinte aberante #6

Trântită-n iarbă

Razele emană din ea

Şi se-adăpostesc

În păsări, alcătuind

Vertical, din al ei râs,

Ghemul orbitor din albastru.

Prinde-o şi rupe-i o aripă!

Smulge de pe ea

Acel corset mincinos

Croit din prejudecăţi

Şi dintr-un metru de regrete!

Minte-o apoi

Şi spune-i că cerul n-o merită,

Iar că asfaltul

N-a dorit-o niciodată.

Apoi las-o să moară,

Înecată de prea mult tine,

Ofilindu-se încet de dorul tău

În colivia de indiferenţă

Unde o păstrai

Numai pentru tine.

Eul Liric