Recviemul din dulap

S-a gândit cineva vreodată că şi dulapurile au sentimente?

Pline cum sunt de tot ce-i demodat şi rupt,

stricat sau subţire, prea gros, ori prea blând,

cu haine de gală purtate doar o dată,

măşti uzate precum o rochie de mireasă decedată.

Dulapurile-s martorii splendidei noastre decadenţe.

Se lasă umplute cu toate deciziile noastre

neinspirate sau uitate, poate din când în când

cu perechea de blugi din liceu sau

tricoul ce păstrează aroma unui om care nu mai există.

Doar dulapul mai ştie pe unde te-a purtat

ardenta căutare a unei fericiri.

I-au şoptit teneşii, prin găurile lor din talpă,

cum pământul uscat de pe ei te-a urmat până la mormânt.

Să ţinem un moment de reculegere pentru acel abis de lemn

în care aruncăm treptat tot ce avem,

să-şi amintească el, atunci când noi nu mai putem.

Eul Liric

Nostalgie

Ştim cu toţii acea zi când vine,

Când vezi o poză

Şi te vezi pe tine,

Dar eşti mort

Şi-o ştii prea bine,

Căci ce e moartea, altceva de nu-i

Drumul ce-ai parcurs

Şi nu-ţi poţi întoarce paşii pe-urmele lui.

Dar cel mai rău e că lumina

În capăt nu-i decât otravă

Şi-o tristă amăgire-a inimii, senina

E răul strâns în mici esenţe

E tuşul literelor sorţii

Izul greşelilor măreţe,

De-a lungul scurtei drumeţii.

Te-nţeapă gândul şi te doare

Când vezi copilul ce-ai uitat

În inocenţa lui cum moare

Cândva măreţ, acum stricat.

Dar nu e decât o oglindă,

Căci nici tu nu o duci mai bine

Ai vrea să-l strigi pe când se plimbă

Te-ar asculta totuşi pe tine?

Ai vrea să-l strigi,

Dar nu te simte.

Să nu îl plângi tu-n ziua-ceea,

Căci amândoi, dar nu-mpreună,

V-aţi rătăcit într-o pădure,

Unul de altul, şi-aţi murit.

Eul Liric

Cuvinte aberante #6

Trântită-n iarbă

Razele emană din ea

Şi se-adăpostesc

În păsări, alcătuind

Vertical, din al ei râs,

Ghemul orbitor din albastru.

Prinde-o şi rupe-i o aripă!

Smulge de pe ea

Acel corset mincinos

Croit din prejudecăţi

Şi dintr-un metru de regrete!

Minte-o apoi

Şi spune-i că cerul n-o merită,

Iar că asfaltul

N-a dorit-o niciodată.

Apoi las-o să moară,

Înecată de prea mult tine,

Ofilindu-se încet de dorul tău

În colivia de indiferenţă

Unde o păstrai

Numai pentru tine.

Eul Liric